Un an nou bisericesc
- timp al întâlnirii cu Hristos și cu sfinții Săi prin rugăciune și comuniune -
1 septembrie 2022
Suntem la început de an bisericesc. De fiecare dată la acest moment medităm asupra semnificației lui cu speranța de a putea înțelege mai bine drumul nostru făcut până acum și cel pe care dorim să-l împlinim pe mai departe.
Anul 2022 este anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului. Rugăciunea este pentru noi ca Biserică, ca membri ai ei, realitatea care ne definește cel mai mult. După cuvintele unuia din asceții deșertului egiptean “rugăciunea este urcușul minții spre Dumnezeu.”[1] Mai spune același autor că “rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu.”[2] Din cuvintele acestea înțelegem că rugăciunea este în același timp înălțare a noastră către Creatorul nostru Dumnezeu și dialog viu și prezent cu El. Cuvântul nostru devine prin acest dialog important pentru că el nu mai este expresia felului nostru secular, orizontal și limitat de a vorbi, ci capătă putere de sus adresându-se Celui care are în puterea și sub ocrotirea Lui toate.
Rugăciunea este cea care ne caracterizează cel mai bine pe noi ca oameni. De ce aceasta? Pentru că prin ea ne ridicăm din nou la statura noastră de oameni ai raiului. Reîncepem să devenim oameni ai ascultării și cuvântători cu Dumnezeu.
Sunt două lucruri la care contribuie rugăciunea în viața noastră spirituală: (1) cuvântul nostru devine un cuvânt al comuniunii fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu; (2) mintea noastră se înalță către Dumnezeu, apropiindu-se de El, și dobândind o conștiință nouă a ceea ce este; ea devine un locaș al prezenței unei noi înțelegeri, a unei înțelegerii paradisiace similare aceleia a primului om. Prin această dinamică omul se ridică din starea sa lumească la o stare duhovnicească și umană nouă. Mintea și conștiința îi devin “cer nou și pământ nou”[3] unde poate fi contemplat Dumnezeu. Omul nu mai este o creatură autonomă în sensul negativ al termenului, al voinței gnomice[4] sau al opiniei, limitate pătimaș, ci creatura care se eliberează progresiv de limitările date de păcat și patimă deschizându-se către Absolut și către aproapele prin voința naturală sau firească[5] care este bună..
De ce este important anul bisericesc? Răspunsul îl găsim la Părintele Stăniloae:
“Cele 365 de zile în șir sunt pentru credincioși o solemnă defilare pe dinaintea ‘norului de mărturii’, care ne-au dat exemplu slujirii lui Hristos aici pe pământ și ale căror rugăciuni în cer ne ajută să urmăm lui Hristos. ... Soarta omenească stă sub crugul veșnicelor schimbări ...; dar peste toate aceste schimbări se desfășoară înaintea credincioșilor istoria vieții Celui ce S-a născut în Vifleem și S-a înălțat la cer pe Muntele Măslinilor.
Centrul creștinismul e Hristos, viața Lui, jertfa Lui. Întreaga viață omenească e reprezentată prin viața Lui, Care în infinite sensuri a trăit pentru noi toți, în ale Cărui experiențe, toate experiențele omenești își gândesc cheia și dezlegarea, Care desăvârșit a fost ceea ce în sine suntem, ca să putem deveni asemenea Lui.”[6] Anul bisericesc este o mărturie de viață a tuturor celor care au urmat exemplul lui Hristos. Este mulțimea sfinților a căror viață suntem chemați să o contemplăm și să o urmăm. Ei sunt cei care prin viața și faptele lor umplu timpul și spațiul lumii noastre. Ei alcătuiesc mulțimea mărturiilor care ne ‘conving’ de adevărul și de realismul istoric al credinței noastre creștine. Ei ne sunt exemple concrete ale felului în care mergem pe urmele lui Hristos, slujind lui Dumnezeu. Rugăciunile lor ne sunt ajutor și îndemn în calea pe care am ales-o de a fi apostoli ai lui Hristos.
Anul bisericesc și exemplele sfinților ne îndreaptă privirea și viața spre exemplul și viața Hristos. Privind rânduiala bisericii, a anului bisericesc, și intrând în ea, privim și intrăm în experiența de înțelegere și viață a lui Hristos. Intrăm ca oameni în taina vieții și jertfei lui Hristos. Această intrare în jertfa, moartea, învierea, înălțarea lui Hristos la cer și pogorârea Duhului Sfânt și primire a ei ca dar al lui Dumnezeu pentru răscumpărarea și mântuirea noastră este ceea ce încercăm noi să împlinim pe durata unui an bisericesc. În felul acest Îl avem prezent pe Hristos în mijlocul nostru atât exterior cât și existențial, interior, în viața noastră. Îl El și în experiența Lui de viața găsim rezolvarea tuturor problemelor noastre existențiale.
Tot Părintele Stăniloae ne arată care sunt pilonii anului bisericesc: “Columnele pe care stă anul bisericesc sunt: Nașterea, Învierea și Pogorârea Duhului Sfânt. Ele corespund iubirii, credinței și speranței creștine.”[7] Nașterea și Învierea Domnului dimpreună cu Pogorârea Duhului Sfânt sunt sărbătorile principale pe care se sprijină anul bisericesc pentru că ele cuprind toată operă mântuitoarea realizată de Hristos în persoana Sa și dăruită nouă spre ajutor. Ne revine nouă să ne apropriem prin credință și har lucrarea mântuitoare a lui Hristos și să o facem lucrătoare și binefăcătoare în viața fiecăruia dintre noi în mod personal și în cea a noastră ca Biserică sau comunitate. Iubirea, credința și speranța reprezintă ca niște oglinzi cele trei sărbători bisericești: iubirea față de Hristos (Nașterea Domnului), credință în învierea cea din morți (Paștele) și speranța în viața veșnică prin Duhul Sfânt (Rusaliile).
Scopul acestui drum pe parcursul întregului an bisericesc este acela de a spori și adânci viața noastră spirituală, de a trece de la chip la asemănarea lui Dumnezeu, devenind din ce în ce mai apropiați modelului nostru care este Hristos.
Rugăciunea este cea care ne ridică la întâlnirea cu Hristos și cu sfinții Săi prin dialogul cu El. Prin rugăciune mintea noastră urcă la Dumnezeu. Drumul unui an bisericesc se constituie astfel într-un pelerinaj în care îi avem permanent alături pe prietenii lui Dumnezeu, adică sfinții, și pe Hristos Însuși care ne este călăuză, sfetnic, ajutor și binecuvântare. Rugăciunea este chipul cel mai înalt al cuvântării omului pentru că este vorbirea cu Dumnezeu Creatorul nostru și cu sfinții Săi. Cei din urmă s-au ridicat pe culmile îndumnezeirii prin cuvânt și comuniune, prin credința, nădejde și dragoste. La aceasta misiune suntem și noi chemați.
Să ne bucurăm și să începem cu curaj, credință, nădejde și dragoste acest nou an bisericesc pentru a putea învinge toate piedicile puse de vrăjmașul în calea desăvârșirii noastre.
† Ioan Casian
Episcopul Ortodox Român al Canadei
Saint-Hubert, 1 septembrie 2022
__________________________
[1] Evagrie Monahul. Cuvânt despre rugăciune. în Filocalia (ed. II, vol. 1/trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae), Institutul de Arte Grafice Dacia Traiană S.A.: Sibiu 1947 p. 79 (36)
[2] Idem, p. 75 (3)
[3] Apocalipsa 21, 1
[4] “Ea (voința gnomică - n.n.) implică ezitare, rătăcire sau suferință; aceasta este voința gnomică (opinia), o funcție a vieții (existenței – n.n.) ipostatice sau personale, nu a naturii (firii – n.n.).” în John Meyendorff. Teologia bizantină - curente istorice și teme doctrinale (engleză) Fordham University Press: New York 1979, p. 38. Voința gnomică este o voința determinată de limita patimii și poftei care modifică alegerea omului sărăcind-o sau deturnând-o.
[5] Voința naturală sau firească este un dinamism pe care Dumnezeu l-a sădit în om și este în acord cu voința dumnezeiască care a creat-o. (Meyendoff, p. 143)
[6] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Cultură și duhovnicie (Opere complete vol. 1). Ed. Basilica: București 2012, p. 327
[7] Ibidem, p. 328